De la evoluţia motivică la variaţia continuă în creaţia lui Sigismund Toduţă. Observaţii asupra deschiderii de discurs în sonatele nr. 1 şi nr. 2 pentru flaut şi pian de Sigismund Toduţă

Studia

Încă de la prima lecţie de compoziţie, Maestrul Sigismund Toduţă a insistat asupra coeziunii discursului muzical, pe care-l vedea realizat în formă optimă prin diferitele procedee ale variaţiunii, respectiv elaborării motivice. Modelul desăvârşit al unei astfel de lecţii de compoziţie este consemnat în volumul I al tratatului său Formele muzicale ale barocului în operele lui J. S. Bach, în baza analizei minuţioase a Menuetului nr.1 în sol minor din Caietul pentru Anna Magdalena Bach, 1725. Metoda de analiză reprezintă totodată crezul Maestrului, detectabil în toate creaţiile sale muzicale. Felul, în care acest concept a evoluat în decursul timpului, poate fi observat cu deosebită claritate printr-o analiză comparată, axată pe deschiderile de discurs a două lucrări înrudite între ele: Sonatele nr. 1 şi nr. 2 pentru flaut şi pian. Dacă în debutul  Sonatei nr. 1 (1952) discursul se bazează pe evoluţii motivice preponderent modal-diatonice şi în perimetrul morfologie de tip clasic (frază antecedentă-frază consecventă, tempo giusto, suport armonic al pianului, ex. 2), deschiderea discursului în Sonata nr. 2 (1988) optează pentru flautul solo, pentru variaţiunea continuă a unor celule melodice primare, existente dealtfel şi în debutul Sonatei nr. 1 (torculus,  porrectus). Faţă de limbajul preponderent diatonic al Sonatei nr. 1, lucrarea târzie preferă un limbaj modal-cromatic în tempo rubato, evocând ethosul doinelor populare româneşti (ex. 6, 7).

Cuvinte cheie: motiv, variaţiune, simetrie, modal-diatonic, modal-cromatic

Descarcă articol

Numărul recent:

Vol. 32 nr 2

Vol. 32 nr 2