Cântecele de leagăn ale Fecioarei Maria: semnificație verbală și muzicală în cântarea bizantină

Cântarea bizantină este adesea numită și veșmântul imnologiei sacre în liturghia ortodoxă. De-a lungul timpului, cuvântul și muzica au mers mână în mână, drept canale de comunicare între comunitatea care se roagă și divinitate. Înțelesurile conferite de materialul biblic și imnografic sunt deslușite, potențate și, în cele din urmă, transformate prin melodii, croite cu atenție conform țelului fundamental al simbiozei dintre comprehensibilitatea textului și idealul estetic. Acest act de echilibrare, vechi de secole, a dus la dezvoltarea unor tipuri de tratare muzicală a textului ce se extind de la simple recitative pentru „Cuvântul lui Dumnezeu”, la prelucrări meditative, intens ornamentate, ale „Cuvintelor lui Dumnezeu.” Balanța a început să se încline în timpul secolelor XIII-XIV, când extensia melismelor psalților virtuozi a dus la crearea unor melodii extatice, fără text, cunoscute sub numele de cratime. În ciuda corelației evidente a acestor cratime cu metode ascetice de rugăciune intensă ce implică un text minimal sau lipsa totală a acestuia, comentatori postbizantini le-au denunțat drept producții iraționale de influență otomană. Apărătorii, însă, au recurs la speculații teologice, numindu-le cântece de leagăn ale Fecioarei Maria sau cântece ale îngerilor. În tumultul nesfârșitelor dispute cu privire la cât de adecvate sunt prelucrările melismatice și cratimele pentru rugăciune, compozitori și psalți au continuat să le creeze și să le cânte, avansând cu putere ideea că muzica religioasă nu este un simplu servitor, ci mai degrabă un partener egal al textului, ce transmite straturi de înțelesuri non-verbale ce pot contribui la o relație mai directă și mai intimă cu Dumnezeu, mai mult decât ar putea-o face textul fără muzică.

Cuvinte cheie: Cântare bizantină, ortodox, liturghie, cratima

Descarcă articol

Numărul recent:

Vol. 35 nr. 1

Vol. 35 nr. 1