Vocalitatea formelor instrumentale pe scenele mozartiene

Una dintre trăsăturile componistice ale stilului mozartian o reprezintă ludicul
schimburilor de esenţă dintre motive, teme, forme şi genuri implicate în procesul de creaţie
scenică. Cu alte ocazii, autorul studiului a prezentat polifonia acestor schimburi la nivelul
rolurilor şi cuplurilor de roluri ale operelor lui Mozart. De această dată, sunt urmărite
alternanţele esenţelor între stilemele şi formele vocale, respectiv instrumentale cuprinse în
6
sintagmele de vocalitate şi instrumentalitate fiecare având suportul său retoric propriu.
Vocalitatea se manifestă prin metaforele poetice ale declamaţiei textului, iar
instrumentalitatea, prin intonaţia expresiilor melodice şi armonice ale discursului muzical.
Declamaţia reprezintă micro-relaţia ce se constituie între vocale şi consoane dezvoltate
proporţional în conformitate cu un anumit sens sintactico-morfologic al expresiei poetice.
Intonaţia se manifestă prin micro-structurarea componentelor la niveluri intervalice, motivice,
frastice şi transfrastice în conformitate cu respectarea sau nerespectarea, simplificarea sau
supralicitarea prevederilor unor principii de coordonare melodică, ritmică, dinamică şi
timbrală, în ipostaza stilemelor date. Intonaţia melosului operei mozartiene vizează discursul
muzical conceput în stilul belcanto-ului. Combinaţiile ludice, contrastante, ale unor schimburi
de esenţă dintre declamaţie şi intonaţie sunt urmărite concret în aplicarea de către Mozart, în
mai multe ipostaze scenice. Studiul de faţă relatează, ca paradigmă, întrebuinţarea formei de
sonată în contextul evenimentelor vocal-scenice ale Terţetului nr. 13 din actul II, scena 6 a
operei Nunta lui Figaro pentru marcarea momentelor tensional-contrastante în sensibilizarea
muzicală a comicului.

 

Descarcă articol

Numărul recent:

Vol. 32 nr 2

Vol. 32 nr 2