Coatuor: Sevi MAZERA 

Încă de la introducerea sistemului de notație muzicală scrisă (secolul al X-lea), arta psaltică a fost predată de mari maeștri ai artei componistice. Chiar și după căderea Imperiului Bizantin, în zonele care au scăpat de ocupația otomană (Creta, Cipru, Muntele Athos, Sinai, Serbia), acest sistem a continuat să supraviețuiască, să înflorească și să evolueze. Prezența neîntreruptă a culturii milenare muzicale bizantine scrise a fost însoțită de eforturi constante pentru găsirea unor modalități de predare și aplicare a artei cântului. Astfel au apărut metodele de predare a muzicii care combină aspectele teoretice și practice ale procesului de învățare. Textele teoretice se împart în două categorii: a. proteoria papadichiei, b. scrierile teoretice propriu-zise. Înainte de finalizarea textului Prοteoriei în tradiția obișnuită, conform majorității manuscriselor, existau „metodele” folosite de cântăreți încă din secolul al X-lea. În ordine cronologică, metodele acestor thesis-uri (formule) sunt atribuite următorilor autori: protopsaltul Ioannes Glykis (începutul secolului al XIV-lea), Ioannes Koukouzeles (începutul secolul al XIV-lea), metoda sa fiind cunoscută ca Mega Ison, Xenos Koronis Protopsaltul (prima jumătate a secolului al XIV-lea), Gregorios Bounis Alyates (în preajma căderii Constantinopolului), Ioannis Plousiadinos (care a murit în jurul anului 1500) etc. Din perioada bizantină și post-bizantină datează câteva scrieri teoretice semnificative care au generat reforma de la 1814 a celor Trei Dascăli de la Constantinopol (Chrysanthos, Grigorios și Chourmouzios) și care au fost preluate de Chrysanthos, în două cărți. Apariția tiparului muzical a contribuit la dezvoltarea și răspândirea unui sistem comun de scriere și citire a muzicii bizantine.

Cubvinte cheie: arta cântării psaltice, cultură muzicală autonomă, veche de peste un mileniu

Descarcă articol