Prezentul text, elaborat în cadrul studiilor doctorale, trasează dintr-o perspectivă istorică evoluția și dezvoltarea studiului pianistic ca gen până în a doua jumătate a secolului XX. În demersul analitic propus am pornit de la o încercare de definire a genului, urmată apoi de prezentarea a ceea ce am considerat a fi rădăcinile acestuia, și anume preludiul și toccata. Am urmărit cronologic transformările celor două genuri amintite pe parcursul marilor epoci creatoare ale istoriei muzicii, identificând aspectele care legitimează cele două genuri drept precursoare ale studiului pianistic. Împlinirea maximă a studiului pianistic se realizează în Romantism prin investirea materialului cu puternice valențe poetice și expresive în forma studiului de concert. Astfel studiul pianistic scapă etichetării esențialmente didactice și pedagogice, devenind un mediu viabil și convingător de exprimare artistică. Funcția didactică rămâne o componentă importantă a genului în lucrările scrise în Romantsim sau în prima jumătate a secolului XX, permițând însă exploatarea liberă a ideilor, lărgind sfera de semnificații a genului prin jocul componistic propus, un demers situat între sinteză și experiment.

Cuvinte cheie: studiul pentru pian, evoluție, funcția didactică, preludiul, toccata, Romantism.

Descarcă articol