Lucrarea îşi propune să arate că timpul nu este doar o dimensiune intrinsecă muzicii. Deşi el se manifestă direct prin intermediul unor parametri precum durate, ritm, formă muzicală, timpul a constituit pentru unii compozitori o dimensiune ce poate fi modelată la toate cele 3 niveluri: compoziţie, interpretare şi receptare. Am pornit de la modurile de percepere a timpului muzical, am identificat în cadrul acestora caracteristicile culturale ale diverselor popoare şi am subliniat rolul activ al pauzei. Urmărind evoluţia interesului manifestat pentru acest parametru, am observat la compozitorii şi scrierile muzicologice ale secolului XX o creştere vădită a preocupărilor în acest sens. Am prezentat câteva exemple şi am spicuit unele mijloace prin care compozitorii au încercat să depăşească sau să nege limitările pe care discursivitatea le impune lucrărilor muzicale.

Cuvinte cheie: timp, muzică, tăcere, atemporalitate, imobilitate temporală, simetrii

Descarcă articol